Mă gândesc că, tocmai de aceea, după 22 de ani de democrație cotonoagă, am ajuns să fim, de ziua sărăciei mondiale, sărăciile Europei: pentru că, pe de-o parte, suntem „NOI” poporul, înghesuit de organizatori, ca vitele, pe stadioane, într-o osana a „demonstrației de forță”; „NOI”, poporul, ca un element de propulsie a interesului statului, corolat în strigătura ineptă: „nu ne vindem țara – doar o tăiem și o dăm la fier vechi -, iar Europa să stea la ea acasă; „NOI”, poporul, care răcnim, care conjurăm, care pretindem din tribune să fim respectați, uitând că respectul se capătă, nu se pretinde.
Dincolo, de partea cealaltă, este „EA”, Europa, Occidentul – strâmb, nedrept, jnapan, părtinitor – dezvoltând în capul nostru, sub bagheta liderilor „stângii” – căci de PNL nu mai putem vorbi decât ca despre o „săgeată” a social-democraților, la dreapta – infinita teorie a conspirației.
„Arc peste timp” – ca să ne înscriem, la rându-ne, pe limbă de lemn, în tabloul poporal-muncitoresc, reinventat de USL – este tocmai această idee stranie că noi, românii, suntem „chemați” să punem Europa cu botul pe labe prin forța mesajului slobozit de gura tribunelor. De acolo, galeria lui Becali dezvoltă scandări și manifestări rasiste față de alte popoare ori minorități ale Europei; de acolo, istoria comunismului românesc inundată de chipul lui Ceaușescu, zugrăvit în „plăcuțe” – seulement pour les connaisseurs -, se lua de gât cu restul continentului și al imperialismului anglo-american, ca o actuală Coree de Nord, avant la lettre, dându-le tuturor cu tifla; de acolo am auzit miercuri, din nou, ca o pierdere a rațiunii: „Noi suntem aici, cu poporul; iar într-un palat, este Europa cu președintele ei…”. Zguduitor.
Iar realitate, în spatele tribunelor, știți care era?! Aceeași din anii 80, perioada „grandioaselor spectacole” ale Epocii de Aur. Cu siguranță, sună cunoscut.
„Dinspre capătul troleibuzului 86, prin fața uzinei Electroaparataj, trec coloane formate din mii de oameni ai muncii, veniți în Capitală din orașele și satele patriei, pentru a aduce prinosul lor de recunoștință, iubiților conducători. Ei agită pancarte cu înscrisuri de mulțumire față de conducerea de partid și de stat, flutură steaguri roșii și tricolore, își întorc chipurile luminoase către conducători, salutând scurt, cu mâna la frunte”.
„Ce sentimente vă încearcă, în calitate de delegați, la măreața sărbătoare?!”. „Mă-ncearcă foamea din gât, că ăștia ne-au adus aici cu mațele goale, nu ne-a plătit decât transportu”. Dă-i în mă-sa! Măcar văd stadionul. Îi duc poze și lu” tata, că el e surd, nu mai poate să umble”.
Și drept dovadă că lucrurile stau întocmai așa, este faptul că înaintea cuvântărilor șefilor USL, din cei 80.000 de participanți, veniți „din tot sufletul” la grandioasa serbare, un sfert plecaseră spre supermarket, ținând în mâini lista scurtă de cumpărături, cu opt puncte.
De ziua sărăciei, în care am ajuns primii între ei, nu cuvântările găunoase, stupid-naționaliste și lipsite de perspectivă alină foame nației, ci doar o guvernare inteligentă, de sorginte europeană.